Parentingul din perspectiva tatălui este o temă importantă pentru mine. Face parte din valorile mele.

În viața modernă, în toată această cavalcadă contra timp, întâlnim destul de rar lucruri care ating ceva autentic și important pentru noi. Mie mi s-a părut că DadsAround este un astfel de demers și că merită susținut.

Tatăl care i-a adus primul calculator

Ioan: Cum a început pentru tine relația cu tehnologia? A venit de la tatăl tău?

Bogdan: Clar. De la tata.

Tatăl meu era ofițer de carieră și, undeva prin 1985–1986, a venit acasă cu un HC 95, o clonă românească de Spectrum.

Avea o memorie minusculă după standardele de astăzi și jocurile se încărcau de pe casete audio.

Calculatorul a stat la noi cam o săptămână.

Pentru mintea mea de copil a fost incredibil. Nu aveam manual, nu aveam profesor și nici nu știam engleză.

Am început să apăs pe lucruri și să încerc să înțeleg ce fac.

Am descoperit comanda „circle” din BASIC și am înțeles, încet, că dacă îi dau anumite coordonate și o rază, desenează un cerc.

După o vreme am reușit să desenez un cap de porc pe ecran.

Pentru mine a fost extraordinar.

Pentru părinții mei probabil a fost momentul în care au spus: „Copilului îi place treaba asta.”

Și au făcut un efort financiar enorm pentru vremea respectivă și mi-au cumpărat calculator.

Privind acum în urmă, pentru mine a fost un mare „mulțumesc” către ei.

Au văzut ceva și au avut curajul să susțină direcția aceea într-o perioadă în care nimeni nu putea să știe unde va duce informatica.

Autonomia copilului cu cheia de gât

Bogdan: Educația mea a fost destul de simplă.

Nu cred că cineva vorbea atunci despre inteligență emoțională, parenting, limite sau growth mindset.

La șase ani mergeam singur la școală.

Părinții plecau dimineața la serviciu, eu rămâneam singur acasă până când trebuia să plec, închideam ușa și mergeam cu cheia legată de gât.

După școală mă întorceam singur.

Mâncarea era pregătită într-un termos, numai că de multe ori eu rămâneam în spatele blocului să mă joc.

Uitându-mă acum în urmă, cred că experiența asta a produs o autonomie enormă.

Nu o vedeam atunci. Era pur și simplu viața.

Dar autonomia este acum o parte foarte importantă din felul meu de a funcționa.

Încurajarea nu venea întotdeauna în multe cuvinte

Ioan: Mă întreb dacă nu exista și altceva în relația cu tatăl tău.

Astăzi spunem foarte multe lucruri copiilor despre încredere și încurajare. Poate că atunci se spunea mai puțin, dar se făceau mai multe lucruri.

Bogdan: Posibil.

La admiterea la liceu îmi amintesc foarte clar că tata era: „Poți. Du-te. Fă.”

Puține cuvinte.

Era militar de carieră și era mai complicat cu emoțiile, dar simțeai susținerea acolo.

Au existat câteva momente de cotitură în viața mea în care tata a fost foarte bine lângă mine.

Și într-un mod care, privind în urmă, era foarte bine aliniat cu nevoia mea.

Uneori ai nevoie de tobe și artificii.

Alteori ai nevoie doar de: „Nu-i nimic. Mai încercăm.”

„Nu-i nimic. Mai încercăm.”

Bogdan: Primul examen pentru permisul auto l-am picat.

Tata venise să mă ia de la examen, frumos îmbrăcat în uniformă.

Când m-a văzut și a înțeles că am picat, i-a căzut fața.

Era supărat.

Dar reacția lui a fost, în esență:

„Nu-i nimic. Mai încercăm.”

Și atât.

Ioan: Pare foarte simplu, dar este enorm de puternic.

Bogdan: Da.

Cred că este o alegere foarte fină să nu dai viață eșecului.

Alegem unde punem energie.

Poți să pui foarte multă energie în faptul că ai ratat sau poți să spui: „OK. Mai încercăm.”

Și cred că asta se leagă foarte bine și de ideea modernă de a încuraja copilul nu doar pentru rezultat, ci și pentru efort.

Timpul este moneda vieții

Ioan: Ai spus într-un interviu că oportunitățile pe care le-ai ratat au fost mai degrabă pe plan personal, pentru că ai acordat prea puțin timp vieții personale în detrimentul businessului.

În DadsAround, ajungem foarte des la problema timpului.

Este timpul un călcâi al lui Ahile pentru tatăl modern?

Bogdan: Am o teorie despre timp în care cred foarte mult.

La 20 și ceva de ani, businessul m-a absorbit.

Aveam o companie care creștea, lucram pentru clienți din afara României și succesul este un drog foarte puternic.

În primii ani lucram lejer 20 de ore pe zi.

Dacă petreci 20 de ore la birou și patru acasă, dintre care aproape toate dormind, este evident că anumite relații se diluează sau se destramă.

O relație trebuie hrănită.

Trebuie să fii atent la ea.

Trebuie să fii prezent.

Astăzi, timpul este moneda vieții mele.

Nu am suficient timp pentru familie.

Nu am suficient timp pentru birou.

Nu am suficient timp pentru mine.

Și atunci problema devine: ce faci cu deficitul acesta permanent?

Cinci minute care sunt cu adevărat ale copilului

Bogdan: Soluția pe care am găsit-o, inițial în relația cu copiii și apoi și în alte zone ale vieții, este calitatea prezenței.

Sunt confortabil chiar și cu o interacțiune scurtă cu copiii mei, dacă este o interacțiune de calitate.

Dacă am cinci minute cu ei, cinci minute sunt ale lor.

Telefonul nu există.

Nu contează ce facem. Râdem, ne prostim, vorbim.

Dar sunt acolo.

Telefonul meu este pe silent aproape toată ziua. Prefer să mă uit eu la telefon când aleg decât să decidă el când trebuie să mă uit.

Pentru copil cred că lucrul acesta este foarte important: să aibă o interacțiune în care părintele este realmente acolo.

„Tati te iubește pentru totdeauna”

Bogdan: Mai este ceva ce am învățat după al doilea divorț, inclusiv prin terapie.

Un copil mic nu are aceeași reprezentare a timpului pe care o are un adult.

Îi spui „te iubesc”, iar pentru noi, adulții, sentimentul acesta are o proiecție în timp.

Pentru copil poate fi mult mai greu.

Eu am întrebat-o pe terapeuta mea foarte concret:

„Ce fac?”

Și una dintre ideile pe care am luat-o a fost să construiesc această ancoră temporală:

„Tati te iubește pentru totdeauna.”

„Indiferent ce se întâmplă, tati o să te iubească.”

Să îi oferi copilului repetat siguranța că sentimentul acela continuă.

Eu cred foarte mult în două lucruri: stabilitatea iubirii și calitatea prezenței.

Divorțul este al adulților, nu al copilului

Ioan: Ai menționat al doilea divorț. Pentru tații cu care lucrăm noi apare foarte mult și problema logistică.

Mai multe familii, bunici, sărbători, cine stă cu copilul și când.

Cum gestionezi asta?

Bogdan: Pentru mine a plecat de la o idee foarte simplă:

nu este despre ceilalți. Este despre copil.

Părerile din ecosistemul de familie, frustrările, reproșurile — pentru mine devin zgomot de fond.

Importantă este normalitatea vieții copilului.

Un copil poate să crească frumos și într-o construcție familială care nu este imaginea tradițională mamă–tată–copil, dacă există stabilitate și grijă.

Fiica mea avea aproape cinci ani când am divorțat.

Privind acum în urmă, nu cred că eram un tată extraordinar înainte de acel moment.

Nu cred că eram suficient de atent.

Iar când s-a produs divorțul, pentru mine a devenit foarte clar:

divorțul este crucea adulților. O duc adulții. Copilul nu are ce căuta în conflictul acela.

Divorțul nu este al ei.

Este al mamei și al tatălui.

Copiii nu sunt proprietatea noastră

Bogdan: Uneori copilul va fi cu tine.

Alteori nu.

Și este OK.

Copiii nu sunt proprietatea noastră.

Nu îi posedăm.

Îi aducem în lume și, dacă avem noroc, îi învățăm să zboare.

După ce lucrurile s-au așezat și toată lumea a înțeles că este despre copil, s-a format o nouă normalitate.

Astăzi nici nu mai privesc situația aceea ca pe ceva neobișnuit.

Este pur și simplu viața noastră.

„Cred că divorțul m-a făcut un tată mai bun”

Bogdan: Într-un fel, mi se pare că am câștigat o relație cu copilul meu ca urmare a divorțului.

Asta a fost rezultatul pentru care am muncit.

Am citit.

Am fost la terapie.

Am întrebat oameni mai deștepți decât mine ce trebuie să fac și unde trebuie să fiu atent.

A fost un efort foarte conștient.

Nu să merg mai departe cu piciorul rupt, ci să merg mai departe bine.

Să existe liniște.

Bucurie.

Emoții.

Viață.

Când nu știi ce să faci, cauți ajutor

Ioan: În DadsAround Sessions încercăm tocmai să punem tații împreună și să vorbim concret despre probleme.

Tu cu cine ai vorbit?

Bogdan: Mi-am dat seama destul de repede că sunt neajutorat în anumite privințe.

Și, probabil din mindsetul de antreprenor, reacția mea a fost simplă:

Ai o problemă?

Cauți ajutor.

Nu ești cel mai bun?

Caută pe cineva care știe mai multe.

Am citit foarte multe cărți de psihologie și parenting.

Am mers la terapie.

Am luat idei de acolo.

Nu toate mi s-au potrivit și nu am aplicat absolut tot.

Dar mi-am construit un mod de a gândi relația cu copilul cu care eu mă simt autentic.

Întâi părinte, după aceea prieten

Bogdan: Unul dintre principiile care pentru mine a funcționat foarte bine este:

întâi sunt părinte și după aceea prieten.

Există momente în care trebuie să faci ce este corect, nu ceea ce este distractiv.

Și, uneori, ceea ce este corect nu este deloc distractiv.

Un al doilea lucru este consecvența.

Dacă am decis că într-o zi de școală ne culcăm la ora nouă, ora nouă înseamnă ora nouă.

Nu 9:15.

Nu 9:30.

Dar există un caveat: nici părintele nu este Superman.

Dacă ai greșit, întoarce-te și spune:

„Îmi pare rău. Am greșit.”

Eu le spun copiilor mei lucrul ăsta fără nicio rușine.

Puterea unui părinte care spune „am greșit”

Bogdan: Este foarte interesant ce se întâmplă cu copilul când îi spui:

„Tati a greșit. Nu a fost cea mai bună decizie. Îmi pare rău.”

Copilul își dă seama că nu este tratat ca un robot.

Este tratat ca o ființă umană.

Îi dai credit pentru dialog.

Și atunci poate spune și el:

„E OK, tati. Învățăm. Mergem mai departe.”

Reguli puține, dar serioase

Bogdan: Regulile noastre sunt relativ simple și puține.

Una foarte importantă este adevărul.

Vorbim adevărul unul cu celălalt.

Copiii noștri știu că este OK să greșească și este OK să vină să ne spună.

Important este să vină.

Aceasta este plasa de siguranță:

„Vino și spune-mi. Te ajut. Reparăm. Vedem ce putem învăța.”

Telefonul ca limită, nu tehnologia ca dușman

Bogdan: Nu cred în pedeapsă ca mecanism principal.

La noi funcționează mai degrabă accesul la lucrurile importante pentru copii, dar care nu sunt indispensabile.

Telefonul este un exemplu.

Încercăm să îi încurajăm să citească și în format tradițional, pe hârtie.

Dacă anumite responsabilități nu sunt îndeplinite, timpul de telefon poate deveni foarte limitat.

Dar nu este vorba despre cenzurarea tehnologiei.

Eu nu cred în asta.

Este despre accesul la anumite lucruri și despre limite potrivite vârstei.

Copiii cresc într-o lume digitală

Ioan: Când este OK ca un copil să aibă telefon, tabletă sau jocuri?

Bogdan: Eu cred că nu putem aplica generației lor exact teoriile construite pentru lumea în care am crescut noi.

Ei trăiesc într-o altă lume.

Tehnologia face parte din normalitatea lor.

Nu este un virus.

Nu este un păcat.

Dacă îi scoatem complet din tehnologie, există riscul să-i facem mai puțin pregătiți pentru o societate în care competențele digitale sunt importante.

Dar accesul neîngrădit nu este bun.

Copilul nu are încă toate instrumentele pentru a diferenția ce este bun, periculos sau pur și simplu inutil.

De aceea, la noi accesul este liber în niște limite.

De ce nu au social media

Bogdan: Fetele mele aveau la momentul discuției 12 ani și nu aveau aplicații de social media.

Și nici nu vedeam motivul să aibă prea curând.

Primul motiv este că platformele îți trimit permanent lucruri.

Algoritmul învață din ceea ce faci și îți trimite din ce în ce mai mult.

Al doilea este că mesageria și comunicarea online pot deveni foarte virulente și foarte repede.

WhatsApp a apărut în viața lor mai târziu și inclusiv pentru că școala îl folosește.

Nu poți ignora nici realitatea socială în care este copilul.

Dar poți încerca să construiești limite.

Gamingul nu este automat problema

Bogdan: Au Xbox.

Se joacă.

Uneori jocuri cu mașini.

Foarte bine.

Eu, în schimb, sunt gamer.

Am sute de jocuri în biblioteca mea.

Și îmi place încă să mă joc.

Pentru mine jocurile fac parte inclusiv din felul în care îmi păstrez echilibrul și legătura cu niște lucruri care îmi plac.

Și cred că tehnologia și jocurile pot deveni inclusiv zone de conexiune între părinte și copil.

Cum a transformat tatăl jocurile în educație

Bogdan: Tata a făcut un lucru foarte interesant cu mine.

Când eram copil și primeam un joc nou, multe dintre jocuri veneau cu manuale sau chiar povești.

La un moment dat mi-am cumpărat în Franța un joc numit Corridor 7.

Eram disperat să bag dischetele în calculator.

Tata a spus:

„Stai puțin. Ce avem aici?”

A văzut cartea jocului și mi-a spus că mai întâi citim povestea.

A stat și a citit tot manualul acela ca să înțeleagă universul jocului.

Abia după aceea ne-am jucat.

Așa s-au amestecat la mine jocurile, literatura science-fiction și tehnologia.

Cum antrenezi gândirea critică

Ioan: Cum construiești gândirea critică la un copil care crește într-o lume cu TikTok, algoritmi și mult conținut?

Bogdan: Primul lucru pe care îl facem este să îi încurajăm să își spună părerea.

Dacă tratezi copilul ca pe un robot care trebuie doar să execute, el ajunge să caute permanent aprobarea părintelui.

Noi vrem să ne spună:

„Eu cred altceva.”

Asta nu înseamnă că decizia finală este întotdeauna a copilului.

Uneori decizia rămâne la adult.

Dar există un dialog.

Nu spui:

„Pentru că așa am spus eu.”

Îi explici de ce.

Și îi dai dreptul să răspundă.

Copilul are dreptul să spună „nu”

Bogdan: Le spun foarte des copiilor mei că nu trebuie să fie people pleasers.

„Ce o să zică lumea?” este una dintre expresiile cu care generațiile noastre au crescut.

Eu vreau ca ele să poată spune „nu”.

Mai ales când intră în preadolescență și adolescență, unde presiunea grupului devine foarte importantă.

Avem inclusiv o parolă între noi.

O frază care, dacă este trimisă, noi știm imediat că ceva nu este în regulă și trebuie să intervenim.

Pentru oamenii din jur fraza nu înseamnă nimic.

Pentru noi este semnalul:

„Am nevoie de voi.”

Ioan: Numai faptul că știe că există mecanismul acesta probabil îi oferă siguranță.

Bogdan: Exact.

Limita nu înseamnă lipsă de iubire

Ioan: Eu îi spun uneori băiatului meu:

„Cred că asta este bine pentru tine și s-ar putea să nu-ți convină. Dar eu o să fac asta pentru că datoria mea este să te ajut să crești sănătos.”

Și parcă văd că înțelege altfel limita.

Bogdan: Exact.

Am învățat și eu ceva prin terapie.

Când copilul este supărat pentru că ai pus o limită, mă duc și îl îmbrățișez.

Nu redeschid negocierea.

Nu spun: „OK, hai să schimbăm regula.”

Spun:

„Te înțeleg.”

„Știu că ești supărat.”

„Tati te iubește.”

Și o îmbrățișez.

Limita rămâne.

Dar și relația rămâne.

Rolul tradițiilor mici

Bogdan: La noi, una dintre tradiții sunt clătitele.

Duminica dimineața nu mișcă nimeni până nu sunt gata clătitele.

Eu sunt regele clătitelor.

Și sunt lucruri din astea mici care ajung să devină limbajul familiei.

Îmi aduc aminte că bunica mea făcea lapte de pasăre.

Doar ea îl făcea.

Mama spunea:

„Lasă. Asta face bunica.”

Unele lucruri ajung să aparțină unui anumit om.

Și construiesc memorie.

Când parentingul devine paranoia

Bogdan: Cred că trebuie să separăm igiena de paranoia.

La primul copil apar tot felul de aparate de sterilizat, dezinfectat și purificat.

După aceea vezi copilul lingând talpa pantofului și te întrebi ce sens mai are obsesia ta pentru sterilizarea unei tetine.

Există o zonă rezonabilă de grijă.

Dar cred că și părinții trebuie să poată respira.

Tehnologia ca unealtă, nu ca loc în care abandonezi copilul

Ioan: România are o industrie IT puternică, dar digitalizarea societății rămâne o provocare. Ce pot face părinții?

Bogdan: Trebuie să privim tehnologia ca pe o unealtă.

Un tool prin care obții ceva: cunoaștere, progres, dezvoltare.

Problema apare atunci când copilul este absorbit în telefon și telefonul devine întreaga lui lume.

Atunci tehnologia nu mai este o unealtă.

Devine un loc în care l-am abandonat:

„Nu am timp de tine. Ia telefonul.”

Asta mi se pare o diferență foarte importantă.

AI: să înveți, nu să trișezi

Bogdan: Inteligența artificială este un exemplu extraordinar.

Poți să îți înveți copilul să o folosească pentru a-și face tema în locul lui.

Sau o poți folosi ca să îl ajuți să înțeleagă.

Am avut o situație reală cu una dintre fetele mele.

Vine cu o problemă de matematică.

„Tati, nu înțeleg ce îmi cere.”

M-am uitat.

Sincer, nici eu nu înțelegeam foarte bine.

Am pus problema în ChatGPT.

Mi-a dat o rezolvare enormă și complicată.

I-am spus:

„Te rog, explică pentru un copil de clasa a șasea.”

Mai scurt.

Tot prea complicat.

„Dă-mi trei rânduri.”

I-a dat trei rânduri.

Fiica mea le-a citit și a spus:

„Aaa. Acum înțeleg ce îmi cere problema.”

Și apoi s-a dus și a rezolvat-o singură.

Asta mi se pare valoarea.

Nu i-am dat tema făcută.

Am folosit tehnologia ca să elimin blocajul dintre ea și problema pe care trebuia să o rezolve.

AI ca accelerator al potențialului uman

Bogdan: Asta mă entuziasmează foarte mult la inteligența artificială.

Poate deveni un accelerator al potențialului uman.

Inclusiv în educație.

Sistemul educațional are tendința să normalizeze foarte mult: toți avem aceeași materie, același examen, aceeași explicație.

Dar oamenii nu învață identic.

AI poate deschide o zonă de educație mai personalizată, în care explicația poate veni pe lungimea de undă a copilului.

Rolul părintelui este și să aducă dimensiunea etică:

folosim tehnologia ca să învățăm sau ca să trișăm?

Ce poate face AI pentru familie

Ioan: Unde vezi AI în viața familiei?

Bogdan: Mi-ar plăcea să ne elibereze de o parte dintre lucrurile repetitive și neimportante.

Eu sunt permanent provocat de lipsa timpului.

Dacă pot delega anumite lucruri către tehnologie și timpul acela poate merge către ceva mai valoros pentru mine și pentru familia mea, mi se pare extraordinar.

Să scăpăm de o parte din deciziile și sarcinile mici care ne consumă energia.

Nu ca tehnologia să înlocuiască relația.

Ci tocmai ca să ne lase mai mult spațiu pentru relație.

„Eu nu sunt ceea ce muncesc”

Ioan: Când devine tată, bărbatul poate simți foarte puternic nevoia să producă, să creeze și să asigure siguranța familiei.

Cum gestionezi asta când ai și foarte multe responsabilități profesionale?

Bogdan: Pot să răspund foarte repede:

eu nu sunt ceea ce muncesc.

Munca este o parte din mine.

Dar nu sunt doar funcția mea.

Nu sunt titlul meu.

Și în rolul de tată nu mă văd ca paznic sau cenzor.

Tatăl ca „enabler”

Bogdan: Îmi place mai degrabă să mă văd ca un enabler pentru copiii mei.

Să îi ajut să descopere lucrurile la care sunt buni.

Lucrurile care le plac.

Inclusiv lucrurile la care nu sunt buni și nu le plac.

Trebuie să existe libertatea experienței:

some stuff will work, some stuff will fail, and it's fine.

Nu văd fericirea copiilor mei în numărul de mașini, haine sau obiecte pe care le vor avea.

Mi-ar plăcea ca, atunci când vor să facă ceva în viață, să fie în poziția în care pot să facă acel lucru.

Nu proiecta asupra copilului viața pe care n-ai trăit-o

Bogdan: Rolul părintelui nu este să proiecteze asupra copilului propriile lui frustrări.

„Eu n-am făcut karate. Copilul meu trebuie să facă karate.”

De ce?

Dacă lui nu îi place, ce valoare are pentru el?

Trebuie să încerce lucruri.

Role.

Broccoli.

Pictură.

Călărie.

Orice.

Pentru că fără experiențe nu are cum să descopere cine este și ce i se potrivește.

De ce nu vrea să pună totul pe tavă copiilor

Ioan: Ai resurse care ți-ar permite să alegi aproape orice pentru copiii tăi. Totuși, ai ales inclusiv școala de stat. De ce?

Bogdan: Există un paradox.

Ajungi să ai acces la resurse pentru că, la un moment dat, ai muncit, ai învățat, ai ratat, ai dat cu capul de pereți.

Dacă apoi copilului îi pui absolut totul pe tavă, există riscul să elimini exact procesul prin care el își construiește propriile capabilități.

Dacă primești fără efort, valoarea lucrului respectiv poate deveni aproape zero.

Eu nu îmi doresc să-mi „îmbogățesc” copiii cu obiecte.

Nu vreau să le dau 15 mașini.

Vreau să fac tot ce pot pentru educația lor.

Să le ofer acces.

Să le ajut să își întindă aripile.

Dar vreau să devină oameni autonomi.

Scopul: să nu trebuiască să-l sune pe tata

Bogdan: Pentru mine, un fel de „end game” este momentul în care ele vor să facă ceva și pot.

Vor să facă o anumită facultate?

Să poată.

Dar nu vreau ca la maturitate, când apare fiecare problemă, răspunsul să fie:

„Trebuie să-l sun pe tata.”

Dacă ajungem acolo, pentru mine este un eșec.

Înseamnă că nu am crescut un om independent, ci un om dependent.

Vreau să fiu lângă ele.

Dar vreau ca ele să își croiască propria viață, prin propriile lor forțe.

Ioan: Asta este, de fapt, dezvoltarea.

Bogdan: Exact.

Nu poți să crești mușchi fără să miști piciorul.

Ioan: Bogdan, îți mulțumim foarte mult.

Bogdan: Cu plăcere. Mulțumesc și eu că ați avut atâta răbdare cu mine.

Ioan: A fost o bucurie.