După ce a plecat de la mama, care a fost a doua lui soție, tatăl meu a mai avut trei soții. În total, a avut cinci. Nu a pierdut timpul cu acte și tot felul de complicații, dar avea un lucru pe care mi l-a spus când eram deja adult și pe care îl țin minte și acum.

Mi-a spus: „Bă, eu am avut multe neveste, am avut multe femei, dar soția mea, mama ta, este unică pentru că este mama copilului meu.”

Eu nu am frați, el nu a mai avut alți copii. Și a respectat-o. A avut un respect extraordinar pentru ea. Spunea: „Este mama copilului meu.”

Pentru mine, faptul că îmi respecta mama era și o formă de respect față de mine.

Eu, acum, de exemplu, țin foarte mult la relația cu foștii tăi socri, pentru că sunt bunicii nepotului meu. Nu mă interesează ce s-a întâmplat între copiii noștri și de ce s-au despărțit. E problema lor. Dar ei sunt bunici, așa cum sunt și eu bunic.

Când propriul copil divorțează

Ioan: Deci, în contextul în care părinții tăi au divorțat și pe tine te-a afectat, când am venit eu să-ți spun că mă gândesc să divorțez, ce ai simțit?

Tatăl lui Ioan: Eu, în general, când aud de un divorț, reacționez foarte prost și foarte rău. Iar când tu mi-ai spus că divorțezi, am simțit ceva aproape identic cu ce am simțit când au divorțat ai mei.

Mai ales că, în cazul părinților mei, existau niște semne premonitorii, niște neînțelegeri, tensiuni. La voi, cel puțin din afară, lucrurile păreau foarte în regulă.

Știi vorba aia: până nu stai cu omul în casă, nu știi.

Din afară, lucrurile păreau foarte bune. Când am auzit, am zis: „Băi, dar ce se întâmplă?”

Ioan: Deci te-a surprins complet?

Tatăl lui Ioan: Sută la sută. Sigur că da.

Pe mine m-a marcat foarte mult divorțul părinților mei. Am făcut tot posibilul să nu repet același lucru.

Nu a fost neapărat un efort foarte mare, pentru că eu și mama ta ne-am înțeles și ne înțelegem extraordinar. Aș dori din suflet tuturor familiilor să se înțeleagă în felul ăsta. Dar ăsta a fost și un mare noroc.

Ioan: Când ți-am spus, ai putea să pui degetul pe emoțiile pe care le-ai simțit?

Tatăl lui Ioan: Părere de rău. Tristețe. Mi-a părut foarte rău, în primul rând pentru voi și apoi pentru copil.

Pentru că, repet, nu părea nimic în neregulă.

Mi-am dat seama că ori ceva îmi scăpase până atunci și acum explodase, ori survenise ceva nou.

Cum primesc prietenii divorțul unui cuplu

Ioan: În familia în care am crescut eu, cu voi și cu fratele meu, aveam obiceiul să ieșim, să facem tot felul de lucruri. Era o familie extinsă și prin prietenii voștri. Cum ți se pare că au primit vestea divorțului?

Tatăl lui Ioan: Aproape la fel. Surprinși, supărați. Nu la aceeași intensitate, evident, pentru că nu erau rude, dar au fost surprinși absolut toți.

Erau patru-cinci familii foarte apropiate de noi.

Ioan: Eu am simțit uneori că prietenii mei m-au judecat. Sunt curios dacă ai simțit și tu ceva asemănător din partea prietenilor voștri.

Tatăl lui Ioan: Ei nu știau inițial ce se întâmplă. Nici eu nu am înțeles de la început.

Ioan: Eu am deschis subiectul divorțului, dar punctul culminant care a dus la decizie a venit dintr-o realitate recunoscută de amândoi. Nu eram într-o zonă complet toxică, dar existau lucruri care nu funcționau.

Tatăl lui Ioan: Din afară nu s-a văzut asta și de aici mirarea celor din anturaj.

Dar, cunoscându-vă acum mai bine pe amândoi și văzând inclusiv că noi am rămas în relații foarte bune cu fosta ta soție, îmi dau seama că lucrurile nu au venit din senin.

În general, cetățile nu sunt cucerite neapărat de cei care se urcă pe ziduri. Uneori, fisura se produce dinăuntru.

Se mai poate salva o relație?

Ioan: Dacă te uiți acum la părinții tăi, ai zice că mama ta putea să facă ceva ca să-l oprească pe tatăl tău? Sau că unul dintre ei n-a făcut ceva bine?

Tatăl lui Ioan: În general, când un bărbat este deja foarte hotărât să plece și există și o altă persoană, soția nu prea mai are ce să facă.

În momentul în care el a luat decizia, este deja foarte prins de ideea vieții lui următoare.

Poate au existat motive reale, poate și-a dat seama că lucrurile nu merg, poate a considerat că a fost o greșeală că s-a căsătorit.

Ioan: Dar în cazul părinților tăi?

Tatăl lui Ioan: Mama nu prea mai avea ce să facă. Avea și mândria ei și probabil și-a dat seama că nu mai este nimic de făcut.

Înainte de divorț, însă, începuseră să mă deranjeze discuțiile lor tot mai frecvente.

Nu era neapărat scandal. Dar mă durea și mă întrista faptul că nu se înțelegeau. Îi vedeam că se ceartă din lucruri absolut nesemnificative.

Nu știam cum începe seara și cum se termină.

Părerea mea este că au greșit când s-au căsătorit. Deși au stat 16 ani împreună, erau firi foarte diferite.

Crescuseră în medii total diferite.

Tatăl meu era bucovinean. Mama era bucureșteancă de mai multe generații. El venise și cu stresul războiului — la 22 de ani fusese pe front. Ce văzuse acolo, Dumnezeu cu mila.

Mama crescuse într-o familie de negustori din București, într-un anumit mediu cultural. Tatăl meu crescuse la țară, în zona Sucevei.

Când apărea o problemă de rezolvat împreună, fiecare venea cu temperamentul, bagajul și experiența lui.

Și multe lucruri nu se potriveau.

S-au acumulat.

„Rămânem împreună pentru copil”

Tatăl lui Ioan: Multă lume i-a întrebat pe părinții mei: „Dar de ce ați stat 16 ani?”

Și aici apare întrebarea pe care o au mulți: divorțez ca să nu trăiască copilul într-o atmosferă proastă sau rămân pentru copil?

Eu nu am înțeles niciodată ideea: „Noi am rămas împreună pentru copil, dar fiecare are viața lui.”

Mi se pare o eroare mare.

Dacă eu am partenera mea, ea are partenerul ei, avem vieți total diferite, atunci pentru ce mai stăm împreună?

Pentru copil?

Din punctul meu de vedere, nu funcționează.

Mai bine îți asumi realitatea.

Este mai corect și unul față de celălalt. Dacă vedem că nu merge, de ce să forțăm nota? Pe cine păcălim?

Până la urmă, cel mai păcălit poate fi tocmai copilul pentru care spui că rămâi.

Dacă trăiește într-o atmosferă de lipsă de afecțiune, antagonism sau indiferență între părinți, nici asta nu este o familie funcțională.

Ioan: Din punctul ăsta de vedere, crezi că a fost bine că părinții tăi au divorțat?

Tatăl lui Ioan: Într-un fel, da. Relația lor nu mai era de reanimat.

Din punctul meu de vedere au existat chiar și niște elemente pozitive după divorț.

Când tatăl încearcă să compenseze absența

Tatăl lui Ioan: Tatăl meu fusese destul de absent în viața mea și uneori încerca să compenseze prin gesturi nepotrivite.

Îmi amintesc primul meu „party”, cum îi spuneam atunci. Eram cu colegii de liceu, băieți și fete.

M-a întrebat unde mă duc și mi-a cerut numărul de telefon de acolo.

Mama nu mi-l ceruse.

I l-am dat.

Pe la zece seara vine cineva și îmi spune: „E taică-tu la telefon.”

M-am speriat. Am zis că s-a întâmplat ceva.

Îl sun și îmi spune: „Bă, e bine acolo? Ești OK? Vezi ce faci, să nu faci prostii. Dacă e ceva...”

Colegii mei s-au uitat la mine.

Nu eram genul care să facă pe leul și să spună că n-are treabă cu părinții. Dar gestul era deplasat.

Și mai avea astfel de gesturi.

De aceea spun că uneori copilul poate ajunge inclusiv la reacția: „Bine că a plecat.”

Dar asta depinde foarte mult de cum a fost relația până la plecare. Este foarte personal și foarte diferit de la un caz la altul.

Când tatăl încearcă să compenseze absența

Tatăl lui Ioan: Tatăl meu fusese destul de absent în viața mea și uneori încerca să compenseze prin gesturi nepotrivite.

Îmi amintesc primul meu „party”, cum îi spuneam atunci. Eram cu colegii de liceu, băieți și fete.

M-a întrebat unde mă duc și mi-a cerut numărul de telefon de acolo.

Mama nu mi-l ceruse.

I l-am dat.

Pe la zece seara vine cineva și îmi spune: „E taică-tu la telefon.”

M-am speriat. Am zis că s-a întâmplat ceva.

Îl sun și îmi spune: „Bă, e bine acolo? Ești OK? Vezi ce faci, să nu faci prostii. Dacă e ceva...”

Colegii mei s-au uitat la mine.

Nu eram genul care să facă pe leul și să spună că n-are treabă cu părinții. Dar gestul era deplasat.

Și mai avea astfel de gesturi.

De aceea spun că uneori copilul poate ajunge inclusiv la reacția: „Bine că a plecat.”

Dar asta depinde foarte mult de cum a fost relația până la plecare. Este foarte personal și foarte diferit de la un caz la altul.Când tatăl încearcă să compenseze absența

Tatăl lui Ioan: Tatăl meu fusese destul de absent în viața mea și uneori încerca să compenseze prin gesturi nepotrivite.

Îmi amintesc primul meu „party”, cum îi spuneam atunci. Eram cu colegii de liceu, băieți și fete.

M-a întrebat unde mă duc și mi-a cerut numărul de telefon de acolo.

Mama nu mi-l ceruse.

I l-am dat.

Pe la zece seara vine cineva și îmi spune: „E taică-tu la telefon.”

M-am speriat. Am zis că s-a întâmplat ceva.

Îl sun și îmi spune: „Bă, e bine acolo? Ești OK? Vezi ce faci, să nu faci prostii. Dacă e ceva...”

Colegii mei s-au uitat la mine.

Nu eram genul care să facă pe leul și să spună că n-are treabă cu părinții. Dar gestul era deplasat.

Și mai avea astfel de gesturi.

De aceea spun că uneori copilul poate ajunge inclusiv la reacția: „Bine că a plecat.”

Dar asta depinde foarte mult de cum a fost relația până la plecare. Este foarte personal și foarte diferit de la un caz la altul.

Vorbesc bărbații despre problemele lor de cuplu?

Ioan: Tatăl tău vorbea cu prietenii despre relația lui cu soția?

Tatăl lui Ioan: Nu prea.

Ioan: Dar voi, când erați tineri, vorbeați între voi despre relațiile cu soțiile?

Tatăl lui Ioan: Nu prea.

Nu mă întâlneam cu bărbații ca să vorbesc despre nevastă.

Aveam alte subiecte.

Iar când eram împreună, se vedea clar că lucrurile mergeau bine.

Aveam și cunoștințe care își mai bârfeau soțiile sau se mai plângeau, în glumă sau mai serios, dar nu erau conversații foarte profunde despre relații.

Ce ai preluat de la propriul tată

Ioan: Crezi că experiența cu tatăl tău și divorțul părinților tăi a influențat felul în care te-ai implicat în creșterea noastră?

Tatăl lui Ioan: Absolut.

Tot ce mi s-a părut că a făcut bine am încercat să fac și eu.

Tot ce am considerat că a făcut rău am încercat să nu fac.

Ioan: Concret, ce ți-ai propus să nu repeți?

Tatăl lui Ioan: Să nu-mi bat joc de familie.

Familia să fie pe primul plan.

Să nu ajung într-o situație care să îmi afecteze familia, soția și copiii.

Am avut și eu ocazii, tentații. Dar aici a lucrat foarte mult în mintea mea exemplul negativ al tatălui meu.

Nu voiam să ajung într-o situație dramatică în care să-mi afectez familia.

Ioan: Există și ceva negativ de la el pe care ai repetat în relația cu noi?

Tatăl lui Ioan: Poate, uneori, o ușoară lipsă de consecvență.

Dar este greu de comparat. Eu am avut și o meserie foarte grea. Am fost medic, am avut gărzi, perioade în care eram foarte obosit.

Poate uneori nu puteam să fac ce promisesem tocmai din cauza asta.

Dar, în general, am încercat să nu copiez lucrurile negative.

Ce poate face un tată când fiul lui adult divorțează

Ioan: Dacă ar fi să ai un mesaj pentru tații unor bărbați care divorțează — tați ca tine, cu fii adulți — ce le-ai spune?

Tatăl lui Ioan: Să discute cu băieții lor foarte serios.

Nu doar în momentul în care se anunță divorțul sau devine iminent.

Să țină legătura cu ei chiar dacă sunt mari, căsătoriți și au copii.

Nu să-i învețe neapărat ce să facă.

Dar să creeze contexte în care să poată vorbi.

„Hai să bem o bere.”

„Hai să mai stăm.”

„Cum e?”

„Sunteți bine?”

Și, când apar niște fricțiuni, să poată întreba: „Băi, dar ce se întâmplă?”

Chiar dacă fiul îi spune: „Lasă, tată, că sunt om mare, ce mă înveți tu?”, răspunsul poate fi: „Nu te învăț. Dar hai să stăm puțin de vorbă.”

Pentru că, din perspectiva mea, sunt și divorțuri care apar din motive foarte slabe.

Un tată poate să-i spună fiului: „Stai puțin. Nu mai ești singur. Ai o responsabilitate. Ai un copil.”

„Nu mai ești singur”

Tatăl lui Ioan: Eu îmi amintesc foarte clar momentul în care s-a născut fratele tău.

Fusesem noaptea la maternitate. Mama ta rămăsese în spital și eu plecasem acasă.

A doua zi traversam strada ca să mă duc din nou la spital.

Înainte eram genul mai nepăsător: „Ce dacă vine mașina? Să oprească.”

Și, în ziua aceea, când devenisem tată de câteva ore, am avut brusc gândul:

„Stai puțin. Nu mai ești singur.”

„Este un copil acolo care abia s-a născut. Este al tău. L-ai vrut. Ai niște responsabilități.”

Viața mea de dinainte să devin tată și viața mea de după ce am devenit tată nu mai puteau fi exact aceeași viață.

Sigur că mergeam la pescuit, la bere, ieșeam.

Mama ta nu mi-a spus niciodată „nu te duce”.

Dar nici eu nu am exagerat.

Trebuie să fie clar că, din momentul în care ai devenit tată, ți-ai asumat o responsabilitate pe termen lung.

Cât de serios vorbesc bărbații între ei?

Ioan: Ce părere ai despre bărbații din România? Comunică serios unul cu altul?

Tatăl lui Ioan: Părerea mea este că nu comunică suficient de serios.

Nu neapărat din lipsă de sinceritate.

Cred că foarte mulți bărbați de 30–35 de ani au încă comportamente imature.

Și de aici pot apărea multe greșeli.

Dacă omul nu-și dă seama că are o problemă, nici nu simte nevoia să vorbească cu un prieten.

Sigur că, dacă vezi un grup de bărbați la o bere și îi auzi vorbind numai prostioare, poate pur și simplu s-au dus acolo să se relaxeze.

Dar dacă lucrul ăsta devine general și nu există niciodată conversații serioase, începi să-ți pui niște întrebări.

Responsabilitatea față de copil

Tatăl lui Ioan: Eu am și paciente tinere, femei de 29–35 de ani, care spun că nu au copii.

Uneori întreb: „De ce?”

Și răspunsul este: „Cu cine să-i fac?”

Adică: „Trebuie să am încredere în bărbatul acela. Trebuie să fie un om serios. Trebuie să mă pot baza pe el.”

Pentru că un copil nu este ceva ce iei și apoi uiți.

Este o ființă care depinde de tine.

Iar copilul, până la o anumită vârstă, depinde foarte mult de părinți.

De ce merită să vorbim despre tați și divorț

Ioan: Îți mulțumesc pentru prezență. Mai vreau să te rog să spui un lucru de final: de ce ai vrut să vii aici și să avem conversația asta?

Tatăl lui Ioan: Pentru că familia este o structură fundamentală a societății.

Iar divorțul afectează această structură.

Îi afectează pe părinți și poate să afecteze foarte mult copilul.

Și, din ce am văzut eu, situațiile de după divorț sunt uneori foarte urâte: conflicte legate de bani, părinți care vorbesc urât unul despre celălalt, încercări de a câștiga copilul de partea unuia sau altuia.

Cu cât divorțul este mai conflictual, cu atât copilul poate fi mai afectat.

Iar copilul de astăzi este adultul de mâine.

De aceea cred că ideea de a lucra cu tații divorțați, de a analiza împreună cu ei ce se întâmplă, este foarte importantă.

Poate fi o cale prin care, chiar dacă divorțul s-a produs, copilul să fie cât mai puțin afectat.

Este mult de vorbit, dar nu numai de vorbit. Este de gândit și de simțit.

Nu există un manual pe care îl deschizi la pagina 25 și găsești răspunsul.

Trebuie să vorbim.

Din conversație apar întrebările și, uneori, soluțiile.

Mi-ar plăcea ca astfel de discuții să devină mai comune și să intre inclusiv în practica psihoterapiei și a grupurilor de sprijin.

Pentru ca acești copii care cresc într-o familie separată să sufere cât mai puțin și, mai târziu, să nu repete automat comportamentele părinților.

O familie poate continua să funcționeze după divorț?

Tatăl lui Ioan: Nimeni nu vorbește suficient despre cum putem „vindeca” o familie care s-a destrămat.

Și poate că o putem vindeca chiar dacă ea rămâne în starea de divorț.

Putem face ceva care să funcționeze și așa, divorțați cum sunt părinții.

Ioan: Super tare.

Vorbești foarte bine. Data viitoare moderezi tu și eu mă duc la o bere.

Tatăl lui Ioan: Știi când vorbești bine? Când vorbești din suflet.

Tu m-ai făcut acum să mă gândesc și să mă întorc înapoi la diferite etape din viața mea.

Ce rămâne din relația cu propriul tată

Tatăl lui Ioan: Și mai vreau să spun un lucru despre tatăl meu.

L-am criticat în multe situații, mai ales pentru absență.

Dar, după ce eu eram deja adult, însurat și aveam copii, a făcut niște lucruri extraordinare pentru mine.

S-a stabilit în Canada, unde a și murit. Mormântul lui este în Toronto.

S-a dus acolo pentru că încerca să ne scoată și pe noi din România.

Nu a reușit.

Și a dus acolo o viață foarte tristă, izolat, fără relațiile și prietenii pe care le avea aici.

Practic, a făcut un sacrificiu foarte mare încercând să ne ajute.

Ioan: Iar faptul că a încercat pentru tine cred că ți-a lăsat și un model pe care l-ai dus mai departe.

Tatăl lui Ioan: Da.

Îl preiei și conștient, și semiconștient, și subconștient.

Ioan: Spunea cineva că „copiii nu vor sfaturi, copiii vor exemple”.

Tatăl lui Ioan: Exemple. Da. Așa este.

Ioan: Mersi mult de tot.

Tatăl lui Ioan: Dă berea aia!

Ioan: La bere. Mersi.