Dar pentru copilul de cinci ani: Dan Helciug este un nene care râde mult. A început să râdă de el, după care a început să râdă și de ceilalți și, după aceea, toată viața lui a fost un fel de râs nebun.

Dan Helciug este un artist. Adică privește lumea altfel. Politicianul țipă, instalatorul repară, Dan Helciug cântă, spune poezii, joacă teatru și scrie foarte mult. Ăsta a fost primul lui talent.

Copilul care inventa povești

Dan Helciug: În clasa a doua aveam o imaginație mult mai bogată decât acum. Odată m-am dus cu tema nefăcută. Trebuia să scriu o compunere despre urși, iar compunerea mea a fost „Urșii și berea”. Ca să vezi că nimic nu e întâmplător.

M-am ridicat în picioare când m-a strigat doamna învățătoare și am început să povestesc. Toți copiii au început să râdă. Cred că am vorbit vreo zece minute și nu mă mai opream. Dădeam paginile caietului, deși filele erau goale.

Învățătoarea era extraordinar de încântată: „Dan Helciug o să ajungă un scriitor incredibil”. Copiii m-au aplaudat. A fost o poveste comică, în stilul meu.

După aia mi-a spus să vin la catedră cu caietul, ca să-mi dea zece. M-am dus tremurând, pentru că filele erau goale. Eu uitasem să fac tema. Aveam doar povestea în cap.

Când a văzut, m-a luat de ureche. Era perioada comunistă. M-a ridicat de ureche, în pantaloni scurți, în fața clasei. „Uitați-vă la el! O să ajungă cel mai mare mincinos și hoț pe care l-ați văzut vreodată.”

Mai târziu și-a dat seama probabil că mă chinuise destul și mi-a dat o carte, „Copilăria”, de Maxim Gorki, cu o dedicație în speranța că Dan Helciug va deveni un mare scriitor.

DadsAround: Într-o situație asemănătoare, învățătoarea mea a reacționat altfel. O colegă a început să inventeze compunerea, numai că nu dădea paginile. Învățătoarea și-a dat seama, a lăsat-o până la capăt și apoi i-a spus că apreciază spontaneitatea și felul în care a creat pe loc. Nu i-a dat notă, dar măcar a recunoscut talentul.

Dan Helciug: Ăsta este teatrul de improvizație. Dar în timpurile alea comuniste nu aveai voie să minți. Era codul acela de valori plin de virtuți. Însemna minciună, nu creativitate.

Dacă stau să mă gândesc, într-un fel m-a și stimulat.

Dan Helciug este și el un copil. Și mă bucur că am rămas așa, pentru că altfel n-aș mai avea inspirație. Compun în continuare, scriu piese de teatru, cânt. Fără sufletul ăla de copil nu poți să fii artist și nu poți să exploatezi bagajul de creativitate pe care îl ai.

Creativitatea și copilul care rămâne în adult

DadsAround: Deci ce ar înțelege copilul de cinci ani? Că ești ca el?

Dan Helciug: Da. Și fac prostii ca el.

Copiii, în general, sunt foarte creativi. Există discuția asta despre creativitatea din copilărie și despre artiștii care își fac unele dintre cele mai puternice lucrări când sunt foarte tineri.

Poate că la maturitate devii mai selectiv. Chiar dacă mai compui lucruri, nu le mai iei pe toate în serios. Ai impresia că unele sunt sub nivelul tău și nu le mai publici. Poate că rămâi la fel de creativ, dar devii mai selectiv.

În ceea ce mă privește, sunt recunoscător că încă pot să creez. Dar sunt un copil și recunosc. Uneori e cam greu pentru soția mea să accepte lucrul ăsta. Intrăm însă într-o altă discuție.

Divorțul părinților și „blackout-ul” copilăriei

DadsAround: Aș vrea să intrăm puțin în partea mai serioasă. Eu sunt tată divorțat și îmi amintesc cât de panicați am fost când a trebuit să îi explicăm copilului nostru. Avea doi spre trei ani.

Tu aveai cinci ani când s-au despărțit părinții?

Dan Helciug: Aveam cinci ani. Sora mea avea doi.

DadsAround: Dacă ar fi un singur cuvânt pentru ce ai simțit atunci, care ar fi?

Dan Helciug: Ca să folosesc un cuvânt în engleză: „blackout”. Întuneric.

Am foarte puține amintiri. Eu simt că amintirile acelea sunt blocate. Nici nu știu dacă aș vrea neapărat să le deblochez și să descopăr toate lucrurile pe care le-am trăit atunci.

Am învățat în timp să mă detașez și să trag o perdea. Nu spun că este sănătos să bagi lucrurile sub covor. Eu cam asta am făcut. Am băgat gunoiul sub covor, după ani de zile am dat covorul la o parte și l-am mai scos. A fost greu când l-am scos.

Am foarte puține amintiri din perioada aceea.

DadsAround: Te întreb pentru că și fiul meu mă întreabă uneori: „De ce nu stați și voi în aceeași casă?”. Acum are șase ani. Știu că tu ai avut o relație foarte apropiată cu tatăl tău.

Dan Helciug: El ne-a crescut.

DadsAround: Pe amândoi?

Dan Helciug: Da, pe amândoi.

Mama a avut o altă relație în timpul căsniciei cu tata și a rămas gravidă în urma acelei relații. În urma procesului, tata a rămas cu noi și ne-a crescut.

Nu mai știu dacă atunci aveam o preferință sau cum vedeam lucrurile.

Am un videoclip, o piesă care se cheamă „Nu-mi pasă de nimic, sunt fericit”, în care am pus poze din copilărie și adolescență. Piesa este pentru mine într-un fel autovindecătoare, ca o mantră.

La un moment dat m-am uitat la una dintre poze. Cred că aveam șase ani. Stăteam într-un parc, într-un trening, cu mâinile așa. Mi-e greu să mă uit la fața mea de atunci. Aveam un zâmbet normal de copil, dar acum, peste ani, poza aceea parcă e pe cale să-mi declanșeze amintiri și trec repede peste ea.

Relația cu mama și creșterea alături de tată

DadsAround: Totuși ai mai petrecut timp și cu mama?

Dan Helciug: Mai puțin. În vacanțe, din când în când.

Mama a rămas medic stomatolog în Râmnicu Vâlcea, unde a și decedat, iar noi eram în București. Mergeam acolo în vacanțe.

DadsAround: Te-ai gândit vreodată dacă faptul că ai crescut fără mamă ți-a influențat felul în care te raportezi la femei?

Dan Helciug: M-am gândit.

Textele mele sunt de multe ori satirice și am fost uneori considerat misogin. Eu am și piese de dragoste, dar piesele care au devenit celebre par adesea făcute mai degrabă pentru băieți, deși bineînțeles că sunt ascultate și de femei.

M-am întrebat dacă nu cumva, crescând fără mamă și într-o zonă predominant masculină, experiența asta și-a pus amprenta asupra mea.

E clar că am trecut prin perioade în care nu eram capabil să iubesc sau să simt așa cum îmi imaginam că ar trebui.

În timp, fără să merg la psiholog, eu am simțit că m-am vindecat în felul meu și că am început să simt altfel în relația cu femeia cu care comunic.

DadsAround: Muzica ta are multă satiră socială.

Dan Helciug: Stilul meu este o satiră social-politică îmbrăcată într-o haină rock-etno. Poate părea muzică „pentru băieți”, dar eu o văd ca muzică pentru oameni.

Experiențele prin care trecem își pun amprenta asupra noastră în feluri pe care nici nu ni le imaginăm.

Suferința, creația și umorul

DadsAround: Probabil de aceea foarte multă creație apare din suferință.

Dan Helciug: Exact. Am avut de curând o discuție în contradictoriu cu cineva care îmi spunea că creația vine din starea de beatitudine și fericire.

Eu cred că de multe ori vine din suferință. Și comedia poate veni din suferință, din tragedie.

DadsAround: Dar și suferința poate exista în legătură cu ceva ce iubești.

Dan Helciug: Sigur. Poți să suferi din dragoste, poți să suferi din lipsa libertății, din constrângeri, din foarte multe lucruri.

Eu pot să spun că am suferit și pentru că mi-a lipsit elementul matern în copilărie și adolescență.

Nu pot spune simplu „din dragoste pentru mama”, pentru că am fost separat de ea foarte devreme.

Am plecat de lângă mama când aveam cinci ani și prima dată când am conștientizat-o cu adevărat mai târziu aveam zece sau doisprezece ani. Îmi amintesc că ajunsesem în gară și nu o recunoșteam. Aveam o fotografie cu ea, eram foarte emoționat, mă uitam și parcă nu o vedeam.

Relația noastră a fost tumultuoasă.

DadsAround: Dar relația cu sora ta?

Dan Helciug: Foarte bună. Noi doi ne-am unit prin suferință și ne-am sprijinit unul pe celălalt.

Adolescența și imaginea „neagră” despre sine

DadsAround: Dincolo de momentul separării, ai avut o copilărie frumoasă?

Dan Helciug: A fost o copilărie agitată. A avut și o parte frumoasă, dar am trecut prin multe teste.

Fiind copil, trăiam foarte emoțional lucrurile și amplificam foarte mult ceea ce mi se întâmpla rău.

La 12, 13, 14 ani aveam momente foarte întunecate. Am avut și probleme medicale serioase, legate de tiroidă și hipofiză. Exista riscul să rămân foarte mic, să apară probleme de dezvoltare și fertilitate.

Îți dai seama ce înseamnă pentru un copil de 12-13 ani să audă de la medic că tratamentul s-ar putea să nu funcționeze.

În adolescență amplificam totul. Deși eram un băiat plăcut de fete și începusem să cânt la chitară, eu mă vedeam exact invers. Ca într-o oglindă neagră.

DadsAround: Cum ai reușit să ieși de acolo?

Dan Helciug: Este un moment pe care nu o să-l uit.

Eram la ora de limba română, prin clasa a opta. Profesoara ne-a întrebat un sinonim pentru ceva și eu am folosit cuvântul „pârleaz”. Toată lumea a început să râdă.

Și dintr-o dată m-am luminat. Mi-am dat seama că am umor.

A fost unul dintre momentele mele de glorie. Am descoperit că nu sunt numai omul acela trist și întunecat pe care îl vedeam eu.

DadsAround: Practic acolo s-a născut showman-ul?

Dan Helciug: Nu dintr-o dată. Eu eram deja haios, numai că ceilalți îl vedeau și eu nu.

Aveam parcă două versiuni ale mele și pendulam între ele. Iar eu țineam minte mai ales momentele rele.

Pentru mine, suferința a devenit într-adevăr o sursă importantă de creație. Asta nu înseamnă că nu am creat și din bucurie, dar lucrurile născute din suferință pot avea o altă intensitate și profunzime.

De ce râdem când lucrurile devin grele

DadsAround: Grecii au inventat și tragedia, și comedia.

Dan Helciug: Exact. La un moment dat ajungi să râzi de lucrurile pe care le consideri foarte serioase. Comedia devine și o resursă prin care te poți încărca să mergi mai departe.

Toate bancurile de pe vremea lui Ceaușescu aveau și componenta asta.

DadsAround: Am auzit ideea că umorul apare uneori într-un grup exact când cineva începe să se simtă inconfortabil.

Dan Helciug: E foarte interesant. Umorul poate fi o armă extraordinară. Ajungi într-un punct în care apare nodul în gât și gluma te scoate de acolo.

Tatăl lui Dan Helciug și educația prin conversație

DadsAround: Tatăl tău a fost inginer. Cânta și el la chitară?

Dan Helciug: Nu.

DadsAround: Dar te-a susținut?

Dan Helciug: Da.

Eu eram foarte debusolat în perioada aceea. Aveam probleme medicale și o grămadă de alte lucruri. Tata încerca să găsească ceva pentru mine.

M-a dus la sport. Am făcut judo, ping-pong, baschet. De baschet m-am ținut și probabil m-a ajutat și în dezvoltarea fizică.

Am avut noroc, tratament și o dorință extraordinară de a merge mai departe.

Mi-am proiectat multe dintre dorințele de mic. Ideea mea era: dacă pot să visez lucrul acela, o să încerc să-l fac.

La început mi s-au închis aproape toate ușile showbiz-ului. Am intrat pe geam, am ieșit pe geam, dar nu m-am lăsat.

La un moment dat apare și tabăra celor care nu te plac. La început suferi. Când ești tânăr și te arunci într-o lume și dai de un val care ți se opune, dacă nu ești suficient de puternic poți să cedezi.

Am învățat însă că nu poți să ai fani fără să existe și oameni care te critică. Și nu prea poți să ai succes fără să treci printr-o serie de eșecuri.

De ce greșeala face parte din învățare

DadsAround: În România avem adesea asocierea asta între eșec și rușine: „Ai luat patru, să-ți fie rușine”.

În întâlnirile DadsAround cu tații apare foarte des: „Am greșit. Nu e bine.”

Dar, dacă ne uităm la procesul de învățare, greșeala este parte din el. Dacă scoți complet greșeala din proces, elimini o bucată importantă din felul în care învățăm.

Dan Helciug: Exact.

Mă întorc puțin la muzică. Uite Jimi Hendrix. Omul nu era genul de muzician pe care îl defineai prin teorie și perfecțiune academică. Cânta inclusiv cu chitara invers, fiind stângaci. Dar a creat ceva unic.

Chiar și inexactitățile lui aveau ceva exact.

A fost un magician.

Sunt foarte mulți oameni care fac facultăți de muzică și foarte puțini ajung excepționali.

David Gilmour spunea la un moment dat că ar fi vrut să aibă mai multă teorie muzicală la început. Iar mie îmi venea să-i spun: „Nu. Tocmai acolo a fost esența.”

Lucrurile pe care poate el le considera greșeli au făcut parte din universul pe care l-a creat.

Universul nu este perfect. Nici arta nu trebuie să fie perfectă.

Când aud o muzică atât de editată încât totul este matematic, fără nicio mică abatere, simt că lipsește ceva.

„Tatăl meu m-a educat intelectual și spiritual”

DadsAround: Cum reacționa tatăl tău când greșeai?

Dan Helciug: Tatăl meu m-a educat într-un mod intelectual și spiritual.

El mi-a deschis foarte mult înclinația către cultură și educație. Ulterior eu am mers și în alte direcții, inclusiv spre ezoterism și spre o facultate de Științe Cognitive, Psihologie și Parapsihologie.

Dar lucrul esențial pe care mi l-a dat el a fost să descopăr realitatea folosindu-mi mintea.

Eu am încercat mai târziu să împletesc mintea și inima cu darurile pe care le-am primit.

Pare o educație complexă când povestesc acum, dar atunci era foarte simplă: vorbeam.

Vorbeam foarte mult cu el.

Nu m-a bătut decât o singură dată. În rest, am comunicat foarte mult.

Cititul, cărțile și lumea în care a crescut

DadsAround: Tu ai foarte multe dimensiuni: actor, cântăreț, compozitor, scriitor. Acum, cu toate lucrurile pe care le-ai studiat ulterior, cum îți explici procesele din spatele tuturor acestor aptitudini?

Dan Helciug: Când eram puști nu aveam aceste instrumente de analiză. Am descoperit intuitiv lumea cognitivă prin scris și prin citit.

E ca și cum aș modela ceva din lut, numai că mă modelez pe mine.

Bineînțeles că au pus și alții amprenta asupra mea, dar am avut marele avantaj de a mă automodela.

Iar răspunsul principal este cititul.

Foarte mulți copii fug acum de citit. Au TikTok, e mai simplu.

Noi aveam în Piața Romană, unde am copilărit, un fel de cenaclu între noi. Ne întâlneam prin case, ne mutam de la unul la altul, veneam cu chitara, scriam texte. Am trecut și printr-o perioadă de poezie abstractă.

A fost un antrenament extraordinar.

Eram și golănași. Făceam prostii. Dar inclusiv golanii mai mari de pe stradă erau, într-un fel, educați. Aveau farmec, aveau vocabular, aveau povești.

Câteodată mă înjura câte unul atât de creativ încât ajungeam acasă, rememoram și scriam expresia pe hârtie.

Am și folosit într-o piesă o expresie auzită atunci: „dau cu capul după tine”.

Era o altă lume.

Biblioteca de aproape 3.000 de cărți și incendiul

DadsAround: La început îți citea tatăl tău? Cum ai intrat în lumea cărților?

Dan Helciug: Aveam acasă o cameră cu aproape 3.000 de cărți. Îți dai seama ce posibilități de alegere aveam.

Din păcate, camera aceea și cărțile au ars în incendiul casei.

DadsAround: Câți ani aveai?

Dan Helciug: În jur de 12 ani.

Stăteam afară cu sora mea și mă uitam la tata, care ieșise pe acoperiș, la etajul trei. Se ținea de o țeavă care ieșea din perete.

Țeava aceea rămăsese acolo de ani de zile. Locatarii discutau mereu că trebuie scoasă și nimeni nu o făcea.

În incendiul acela, tata s-a ținut de ea. A putut să-și bage capul sub o țiglă ca să respire. Dacă nu exista țeava, poate că lucrurile se terminau altfel.

Casa a ars pe 1 aprilie, iar pompierii au crezut inițial că este o farsă.

Asta este viața mea: până și tragedia vine cu un element de umor negru.

Tata a stat apoi luni de zile în spital, la recuperare.

Noi am stat pe la vecini. Mama nu ne putea lua atunci, fiind într-un alt divorț și având deja alți doi copii.

Un alt 1 aprilie și umorul generației părinților

DadsAround: Și eu am o poveste cu 1 aprilie.

Aveam vreo 16 ani. Pe la 12:30 noaptea a intrat mama în cameră foarte speriată și mi-a spus că primise telefon de la Casa Eliad, unde tata era cu niște prieteni.

Mi-a spus că tata este foarte rău, că abia mai respiră.

Am luat un taxi și am mers acolo. Când am ajuns, a coborât din alt taxi soția unuia dintre prietenii lor, și ea speriată. Ei puseseră la cale aceeași farsă pentru mai multe dintre soții.

Când am intrat, era atmosferă de doliu. Unul dintre prietenii tatălui meu s-a uitat la mama și i-a spus: „Ai ajuns prea târziu.”

Altcineva a zis: „Hai să-l punem pe masă.”

Și când am intrat, evident că tata era viu, fericit și râdea la masă.

A fost unul dintre cele mai elaborate 1 aprilie pe care le-am trăit.

Dan Helciug: La mine a fost tragicomedie. Tata chiar a stat luni de zile în spital după incendiu.

Un tată care a continuat să lupte

DadsAround: Îl văd pe tatăl tău ca pe un om cu un spirit de luptător. Crezi că te-a influențat?

Dan Helciug: S-a sacrificat pentru noi.

A fost un model prin simplul fapt că a existat lângă noi și că ni s-a dedicat.

Prin felul lui de a fi a fost un model.

Nu a fost perfect. Era un bărbat foarte frumos, îi plăceau femeile, îi plăcea șprițul. La 76 de ani avea două iubite.

Dar scria. Și talentul scrisului vine în familie. Am și o mătușă, sora mamei, care scrie literatură creștină.

Unele dintre poveștile ei conțin elemente din istoria familiei noastre.

Chitara primită de la tata

Dan Helciug: Îmi amintesc imaginea lui cu chitara.

Mă chema acasă și eu nu veneam, pentru că mă jucam afară.

La un moment dat a scos mâna pe geam cu chitara. Când am văzut-o, nu pot să descriu ce am simțit. Îmi doream extraordinar de mult o chitară.

Asta se întâmpla într-o perioadă foarte grea, imediat după ce arsese casa.

Noi sărăciserăm brusc. Tata pierduse inclusiv bani care erau în casă.

După incendiu nu și-a mai revenit financiar cu adevărat. A ieșit la pensie, inclusiv din cauza problemelor de sănătate și a arsurilor.

Fusese inginer proiectant în zona mașinilor grele.

După pensionare a făcut și muncă necalificată, muncă de jos, ca să ne poată întreține.

Pentru mine a rămas un erou până la capăt.

Facultatea particulară de Științe Cognitive, Psihologie și Parapsihologie costa. După aceea am intrat la teatru.

El găsea cumva resursele necesare.

De la tatăl lui Dan la Dan-tatăl

DadsAround: Hai să trecem acum de la tatăl tău la tatăl Dan. Ai doi copii. Ai avut și tu momente în care ei și-au dorit ceva și ai încercat să le oferi sprijinul acela pe care l-ai primit tu cu chitara?

Dan Helciug: Este o altă generație.

Copiii de azi au impresia că au aproape tot ce le trebuie în ecranul telefonului sau al calculatorului.

Divertismentul oferit de părinți pălește de multe ori în fața divertismentului oferit de internet.

Fiica mea vrea acum să o duc la canto. Am mai încercat.

Cred că uneori o intimidez prin simpla mea prezență și prin ceea ce fac eu. Ea vrea să fie direct ca mine.

I-am spus: „Ruxi, ai zece ani. Nu ai cum să fii direct acolo. Trebuie să muncești.”

Pe ecranul telefonului vezi oameni care dansează, râd, spun glume și au succes. Nu vezi neapărat toată munca din spate.

DadsAround: Pentru copiii care au părinți foarte puternici profesional, umbra părintelui poate deveni și o povară. Poți avea impresia că nu ai cum să o depășești.

Dan Helciug: Cu atât mai mult cu cât eu am făcut încă o greșeală: i-am pus și numele meu băiatului.

Îl cheamă Luca Dan Helciug.

Ulterior mi-am dat seama că poate vine și cu o greutate. I-am spus chiar: „Luca, dacă vrei, putem să scoatem numele meu”.

El nu vrea. Mă iubește foarte tare și mi-a spus: „E numele tău, vreau să-l port toată viața”.

DadsAround: Și eu port numele tatălui meu. Mă cheamă Matei Doru Stănculescu.

Ce vrem să transmitem copiilor

Dan Helciug: Noi vrem să trăim și prin copiii noștri. Mai ales vrem să le dăm lucrurile pozitive pe care le-am câștigat și să încercăm să-i ferim de rău.

Inclusiv numele vine din dorința de a transmite ceva din energia pozitivă și din succesul pe care l-am avut.

Dar da, este și o greutate.

Fiul meu are 16 ani, este cerebral, îi place să citească, este bursier. Mai și golănește, își trăiește viața, dar este un „golan cuminte”.

Și este artist.

Anul acesta mi-a trimis dintr-o dată un clip cu un calculator. L-am întrebat ce face.

„Producție muzicală.”

Am aflat că era la Balotești cu producătorul lui muzical. Scrie foarte bine, are și voce, deși nu prea vrea să cânte.

„Copiii mei comunică mai bine cu mama lor decât cu mine”

Dan Helciug: Copiii mei comunică mai bine cu mama lor decât cu mine.

Aici simt că am dat puțin rateu.

Având un model excepțional în tatăl meu, nu am reușit să aplic întotdeauna același fel de comunicare pe care l-am învățat de la el.

DadsAround: A existat o presiune să fii ca el? Să te ridici la nivelul lui ca tată?

Dan Helciug: Nu știu.

Meseria de tată se învață. Nimeni nu se naște cu manualul.

Probabil că și faptul că am fost foarte dedicat profesiunii mele și am căutat mereu resurse pentru familie a consumat din timp și energie.

Acum mă gândesc și mai mult la viitorul copiilor mei. La școlarizarea lor. La posibilitatea de a le lăsa măcar o garsonieră sau un apartament.

Vrei să-i oferi copilului o bază. Nu știi ce o să i se întâmple. Poate va avea un eșec în carieră, poate va rămâne fără bani. Măcar să aibă un loc unde să se întoarcă.

DadsAround: Dacă traduc ce spui: simți că nu ai petrecut cu ei atât timp cât ți-ai fi dorit?

Dan Helciug: Am avut perioade în care am avut timp. Mai ales în pandemie.

Problema este că nu am petrecut întotdeauna timpul așa cum mi-aș fi dorit eu. E vorba și despre propriile mele așteptări.

Asta nu înseamnă că sunt un tată rău.

Dar am așteptări foarte înalte și față de mine. Probabil am pus baremul prea sus.

Timpul de calitate cu copilul

DadsAround: În discuțiile cu tații apare foarte frecvent același refren: „Nu petrec suficient timp de calitate cu copilul meu.”

Dan Helciug: Da.

Sunt momente în care chiar am timp, dar poate prefer să-mi conserv energia.

Când ești împreună în aceeași casă aproape tot timpul și familia este stabilă, există și riscul să te obișnuiești.

Apare rutina: iei copilul, duci copilul, faci lucrurile de zi cu zi.

Și uneori îți scapă faptul că trebuie să fii și educator.

Asta simt că mie mi-a scăpat puțin.

Soției mele nu i-a scăpat. Este o soție extraordinară și o mamă extraordinară și se ocupă foarte mult de ei.

La mine, interacțiunea se întâmplă adesea când au nevoie de mine, când vin să mă întrebe ceva. Eu vin în întâmpinarea dorințelor lor, dar nu simt că pot face mult mai mult decât fac acum.

Și cred că este și o problemă de generație, nu numai problema mea.

Copiii, telefonul și „viața în direct”

Dan Helciug: Copiii au alte preocupări.

Divertismentul părinților nu mai este atât de interesant. Nici glumele, nici poveștile.

Ei găsesc permanent lucruri noi în online.

DadsAround: Tu cum te conectai cu tatăl tău când aveai vârsta copiilor tăi?

Dan Helciug: Nu exista TikTok. Nu exista internet.

Existau cărți.

Discutam despre cărți, despre evenimentele pe care le trăiam, despre ce se întâmpla în jurul nostru.

Viața era în direct.

DadsAround: Viața era în direct. Asta e foarte bună.

Dan Helciug: Exact.

Îmi vine și un banc: i se taie curentul unui adolescent. A doua zi îl întreabă colegii ce a făcut. „N-am avut calculator, n-am avut internet, n-am avut nimic. Am stat la lumânare, la masă, cu mama, tata și sora mea. Bă, să știi că sunt oameni mișto.”

De ce copiii nu mai întreabă atât de mult despre copilăria părinților

Dan Helciug: Copiii nu prea sunt interesați de povestea ta de viață.

DadsAround: Dar tu ai o poveste spectaculoasă.

Dan Helciug: Le-am povestit. Numai că nu am simțit un interes foarte mare să mă descoasă: „Dar, tati, tu când...?”

Fiica mea are momente în care continuă discuția și pune întrebări.

Fiul meu mai puțin.

Dar mă iubesc foarte mult. Este doar o raportare diferită.

DadsAround: Ai spus că mama lor a fost mai mult educatorul. Tu ce ai fost?

Dan Helciug: Un fel de model.

Un model ciudat.

Empatie, limite și autoritate

DadsAround: Noi am vorbit recent despre empatie și limite. Crezi că tu ai fost mai degrabă un model de empatie decât un model de reguli și limite?

Dan Helciug: Nu știu dacă am fost chiar model de empatie.

Dar emoțional ne înțelegem foarte bine.

Eu cred că am avut un blocaj emoțional care vine din copilărie și care, în mare parte, s-a mai deblocat în relația cu propriii mei copii.

În continuare am rămas foarte mult copil.

Este greu să fii foarte credibil ca părinte autoritar când tu însuți ești un copil.

Lor le place însă asta. Au cu cine să se joace.

Sunt și autoritar când trebuie. Sau cel puțin încerc.

Le spun: „Azi am fost autoritar, copii.”

„Da, tati.”

Și după aia intră soția pe ușă și atunci vezi autoritatea adevărată: lecțiile la control, unghiile la control.

Facem o echipă bună.

Nimic nu este perfect nici la noi. Nici atmosfera, nici educația, nici situația din familie.

Dar cumva ceea ce pare uneori disfuncțional ajunge să funcționeze.

Dacă propriii copii aleg muzica

DadsAround: Există discursul foarte popular: „Nu vreau să-i impun copilului ce să facă în viață.” Și două secunde mai târziu: „Dar îl vreau doctor.”

Tu cunoști foarte bine cât de dură este industria muzicală. Bucuria de a cânta pe scenă este numai partea vizibilă.

Sunt mult mai puțini cei care ajung în față decât cei care încearcă.

În contextul ăsta, dacă unul dintre copiii tăi ar vrea să urmeze o carieră artistică, l-ai încuraja?

Dan Helciug: Absolut.

Orice greutate este un test adevărat.

Am învățat pe propria piele asta.

Adversarul ca profesor și mentalitatea de creștere

Dan Helciug: În toate lucrurile pe care le-am citit — filozofie orientală, filozofie asiatică, inclusiv Carlos Castaneda — am întâlnit ideea că adversarul este cel care îți definește puterea.

DadsAround: Cel mai bun profesor.

Asta ne duce și spre ceea ce numim growth mindset: dacă ești educat să privești numai destinația și numai reușita, pierzi o parte esențială din proces.

Trebuie să poți extrage din eșec informația care te ajută să evoluezi.

Dan Helciug: Exact. Din succes înveți într-un fel, dar obstacolul te obligă să vezi ce nu funcționează.

Am făcut de curând și un audiobook după o carte de Paul Tough despre succesul copiilor și am găsit acolo niște idei foarte interesante.

Ce facem după ce copilul pierde

Dan Helciug: În carte era povestea unei profesoare de șah care lucrase cu foarte mulți copii, inclusiv copii dezavantajați, și îi ajutase să ajungă foarte buni.

Mi-a plăcut extraordinar felul în care trata eșecul.

Copilul venea plângând: „Am pierdut meciul.”

Ea nu îl certa.

Spunea: „Ai pierdut. Hai să vedem ce facem acum.”

Și reconstruiau partida de șah.

Refăceau jocul, mutare cu mutare, până când copilul descoperea singur locul în care făcuse alegerea greșită.

Poate fusese prea sigur pe el. Poate îi fusese frică. Nu contează.

Prin reconstituire vedea eroarea.

Și de acolo putea învăța.

Mie mi se pare un exercițiu extraordinar.

Cum reconstruim propriile greșeli

DadsAround: Și am putea face același lucru în viață.

Ajungi la sfârșitul zilei și te întrebi: „Unde am dat-o în bară azi?”

Mi-am pierdut cumpătul într-o întâlnire? Am țipat? Am spus o prostie? Mi-a fost rușine și am tăcut, iar acum îmi pare rău că nu am spus ce aveam de spus?

Te întorci la momentul respectiv și te gândești: „Cum aș fi vrut să reacționez?”

Încerci să vizualizezi alternativa.

Nu înseamnă că data viitoare nu vei mai repeta greșeala. Poate o repeți.

Dar o recunoști mai repede.

Și dacă o dată din zece reușești să reacționezi diferit, deja ai făcut un pas.

Dan Helciug: Exact.

Trebuie să învățăm să gândim puțin ca la șah.

Educația și limitele intervenției

Dan Helciug: Un alt lucru important din carte era concluzia că niciun model educațional nu poate rezolva totul.

Au existat foarte multe experimente și modele educaționale, inclusiv încercări de a preda explicit trăsături de caracter.

Dar dacă un copil se întoarce în fiecare zi într-un mediu extrem de precar, dacă familia are probleme foarte mari, dacă oamenii din jurul lui sunt în pușcărie sau trăiește într-un mediu foarte dificil, posibilitățile școlii sunt limitate.

Poți fi un profesor apropiat de el sau un psiholog apropiat de el la școală, dar nu mergi acasă cu acel copil și nu poți schimba singur mediul în care trăiește.

Asta era una dintre concluziile care mi-au rămas.

Un cântec pentru tați

DadsAround: Aș vrea să terminăm altfel.

De obicei tații le mai cântă copiilor, încearcă să-i distreze. Mă gândeam dacă n-ar fi interesant să cânți tu ceva taților.

Un mesaj pentru tați.

Dan Helciug: Dan Helciug pentru tați.

Stai să mă gândesc dacă să fie din textele mele sau să inventez ceva.

DadsAround: Ce vrei tu.

Dan Helciug: Atunci merg pe ceva ce există deja.

„Dacă n-am să vin diseară, tată,

ușa n-o încuia...

Privește, tată, jocul,

ce taci, nu întreba.

Băiatul tău a ajuns în viață cineva.”

DadsAround: Ce frumos.

Dan Helciug, mulțumim foarte mult.

Dan Helciug: Cu drag. A fost o plăcere.